muzica
linie
teoria muzicii

„Muzica este o lege morala. Ea da sufletul universului, aripi gandirii, avant inchipuirii, farmec tineretii, viata si veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenta ordinii, înaltand catre tot ce este bun, drept si frumos.” - Platon

linie
teoria muzicii

„Studiul istoriei muzicii universale si romanesti este considerat fundamental în însusirea si întelegerea principalelor stiluri muzicale, în crearea si îmbogatirea culturii artistice teoretice si practice.”

Muzica in Evul Mediu

Dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus (476 d.Hr.), cultura de tip antic a decazut. Prin aparitia Crestinismului, intreaga cultura pagana a fost inlaturata, iar muzica primelor secole ale erei noastre este considerata a fi de fapt muzica erei crestine. Principalele genuri muzicale se leaga de muzica de cult, iar aceasta avea mai multe forme de manifestare si modalitati de interpretare precum: cantarea antifonica, cantarea responsoriala si cea melismatica. Cultul, biserica si dogma, sunt notiuni ce vor domina aceasta perioada, iar in opozitie cu acestea se vor contura noi scari valorice, ce tind in viitor, spre Renastere si timpurile moderne. - Sursa foto: „Regele David cantand”.

  • Citeste mai mult !

    Timp de zece secole (definita ca perioada cuprinsa intre caderea Imperiului Roman, la 476, Marea schisma, la 1054, si descoperirea Americii, la 1492), muzica apare asociata tuturor manifestarilor viettii religioase si profane,urmand o evolutie complexa cu multiple aspecte, forme si mijloace de expresie. Perioada secolelor IV – XIV este deosebit de bogata, atat ca activitate muzicala desfasurata in centre ce isi stabilesc deja reperele unei bogate traditii, confirmate in secole, cat si sub aspectul cercetarilor de ordin teoretic; totodata, se disting cele doua "magistrale" pe care se va inscrie dezvoltarea muzicii: laica – extrem de diversa, pivot al dezvoltarilor ulterioare si religioasa – cu o importanta actiune unificatoare, dar si cu un rol educativ. Un prim pas pe directia unificarii si sistematizarii este facut in secolul VI, prin cantul gregorian; discursul muzical, initial monodic, cunoscand acum evolutia catre cantarea pe mai multe voci, (polifonica), cu genurile ei specifice (la inceput doar doua, apoi mai multe), cantare avand ce se baza un "cantus firmus", care ulterior se va transforma in tenor. Marile stiluri ale cantarii religioase, dominata de cantarea vocala, au ca baza si teritoriu de expresie muzica liturgica a unor importante centre muzicale in care se reflecta traditiile diferentiate de cantare ale Imperiului Roman de Rasarit sau ale celui de Apus, precum si influentele culturilor meridionale: la Bizant apare si se consolideaza ("stilul bizantin"), la Milano apare si se consolideaza ("stilul ambrozian"), la Roma apare si se consolideaza ("stilul gregorian"), in Franta apare si se consolideaza ("stilul galican") iar in Spania apare si se consolideaza ("stilul mozarabic").

Specialistii au atestat doua mari tipuri de cultura muzicala europeana pentru perioada secolelor IV-XII: cultura muzicala bizantina (rasariteana) si cultura muzicala occidentala (apuseana). Stilul bizantin de cantare cu cele trei mari etape ale sale, fiecare cu notatie specifica: paleobizantin – pentru secolele IV-XII (cu o notatie ekfonetica prin semne prozodice), mediobizantin (cu o notatie prin neume) – pentru secolele XIII-XVIII si neobizantin (perioada in care intervin inclusiv semnele de durata: timporale) – incepand cu secolul XIX. Se dezvolta astfel o cantare eminamente vocal-netemperata, monodica si modala, conform cu ehurile (glasurile) teoretizate in Octoih (patru autentice si patru plagale, fiecare cu formule finale si cadentiale sau „marturii” proprii); cat despre cultura muzicala occidentatala ... - Sursa foto: „Menestreli”.

  • Citeste mai mult !

    Cultura muzicala occidentala. Urme ale muzicii apusene avem din primele secole ale erei noastre, din surse iconografice ce reproduc chipuri de muzicanti ambulanti, asemanatori cu cei din antichitate, ce aveau rolul de a inveseli petrecerile traditionale. Exista doua tipuri de muzica practicata in occident: muzica populara, tip de arta despre care avem cele mai vechi stiri incepand abia cu secolul al XII-lea si muzica de cult, reprezentata prin cantecul gregorian. Sub influenta popoarelor din nord-estul Europei, imnul bizantin adus in Europa apuseana s-a transformat dintr-un gen omofon intr-unul polifon. Din punct de vedere istoric, cantarea gregoriana se leaga de numele Papei Grigorie cel Mare care a trait in sec. VI-VII si a pastorit Biserica Romei intre anii 590 si 604. Din punct de vedere muzical, muzica gregoriana este definita ca un cantec monodic: intepretii executa cu totii aceeasi melodie, folosind insa numai gama naturala. In muzica gregoriana nu sunt intrebuintate alteratiile (diez si bemol), fiind tolerat numai si bemol. Muzica gregoriana beneficiaza de un bogat repertoriu de cantari liturgice in limba latina, astfel incat, poarta numele de "muzica proprie a liturghie romane”. Aceasta expresie este destul de veche, insa a fost utilizata in special in timpul secolului XX. Muzica gregoriana este muzica proprie liturghiei latine, din primele secole pana in prezent, marcata de catre Sfantul Grigorie intr-o maniera decisiva – denumirea "gregoriana” fiind un act de recunostinta pentru rolul pe care acest papa l-a jucat pentru dezvolaterea rugaciunii oficiale cantate a Bisericii Latine.

Dupa anul 1180, mentalitatile cu privire la artistul ce practica muzica incep sa se transforme. Ramas inca in anonimat, creatorul si interpretul muzicii sale a inceput sa fie reconsiderat in sensul ca titlul de „musicus” era atribuit numai teoreticienilor capabili sa se integreze prin speculatiile lor conceptiilor filosofice oficial acceptate, practica muzicala, creatia si interpretarea acesteia fiind socotite temporare, deci, efemere. Aceasta perioada este socotita de catre muzicologi drept o etapa de trecere spre cea care va duce la clarificarea unor notiuni. Sursa foto: „Muzicanti ambulanti”.

  • Citeste mai mult !

    Monodia latina gregoriana practicata in secolele VII-IX a generat un nou stil, organizand materialul muzical pe verticala, polifonia, prin suprapunerea melodiilor. Cantul monodic a fost inlocuit de cel polifonic, mai intai in catedrale, precum Notre Dame din Paris, apoi s-a raspandit in toate tarile vest-europene. Polifonia incipienta, datorata cantului colectiv la intervale de octava, cvarta sau cvinta, a dat nastere unor forme si genuri pe care le-au codificat in tratate muzicienii vremii (Hucbald in „Musica Enchiriadis” si Guido d’Arezzo in „Micrologus”). Primele forme de polifonie au fost cele denumite organum. Era o suprapunere a unei voci principale – o melodie vocala simpla, ce a fost mai apoi multidimensionata, ducand la suprapuneri de mai multe voci si la sisteme savante de dezvoltare a constructiilor polifonice. O alta forma de polifonie primara a fost discantus, un tip de organum realizat prin mersul contrar al vocilor. In aceasta perioada, a Artei vechi, se cultiva noi genuri, precum causula si motetul – o piesa polifonica la care se atasase un text ce comenta textul liturgic al unui cantus firmus. Pe langa acestea mai existau conductus si hoquetus – rezultat din alternarea vocilor. Desi se nascuse polifonia, monodia a continuat ss coexiste cu aceasta, sub diverse forme si genuri, in cantecele gregoriene, in muzica dramelor liturgice si, mai ales, in muzica laica a trubadurilor, truverilor si minnesangerilor. Muzica laica se pastra inca monodica si era acompaniata uneori de instrumente. La curtile seniorilor feudali era cultivata expresia lirica, sentimentala, care atragea mult public. Un atu in plus al acestei muzici este ca era practicata in limba populara, drept care putea fi inteleasa si accesibila multimilor.