muzica
linie
teoria muzicii

„Muzica este o lege morala. Ea da sufletul universului, aripi gandirii, avant inchipuirii, farmec tineretii, viata si veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenta ordinii, înaltand catre tot ce este bun, drept si frumos.” - Platon

linie
teoria muzicii

„Studiul istoriei muzicii universale si romanesti este considerat fundamental în însusirea si întelegerea principalelor stiluri muzicale, în crearea si îmbogatirea culturii artistice teoretice si practice.”

Romantismul muzical

Romantismul, prin estetica sa generala si muzicala, este marcat de anumite evenimentele, ce au „brazdat” viata social-economica si artistica a lumii, astfel putem remarca cateva dintre acestea, considerate a fi definitorii pentru evolutia ulterioara a muzicii: moartea lui Ludwig van Beethoven la 1827; un an inainte moare Carl Maria von Weber, creatorul Operei Nationale Germane; cu un an mai tarziu decat moartea lui Beethoven, la 1828, moare la Viena, Franz Schubert. Comparand aceste date, s-ar putea crede ca cei trei compozitori apartin aceluiasi curent de creatie. In realitatea exista o diferenta uriasa intre creatia lui Ludwig van Beethoven, Carl Maria von Weber si Franz Schubert. Beethoven apartinea generatiei care s-a dezvoltat din punct de vedere ideologic si s-a maturizat din punct de vedere artistic in epoca revolutiei franceze. Atat Weber cat si Schubert apartin epocii romantice. - Sursa foto: „Funeraliile lui Beethoven”.

Romantismul, definit ca un curent literar-artistic in care se inscriu toate artele, este mai mult decat un stil, reprezinta o ampla si unitara conceptie despre lume. In cadrul Romantismului vom intalni curente diferite: liberal, revolutionar, conservator, insa acest curent reuneste o serie intreaga de curente artistice, romanticii fiind primii care afirma ca arta este unitara prin esenta ei, ca opera de arta trebuie sa fie sintetica si ca, in fond toate artele exprima acelasi lucru, diferind doar prin formele de expresie. Rolul hotarator in aparitia romantismului l-a avut infrangerea revolutiei franceze si caderea regimului lui Napoleon. Se instaureaza o crunta teroare, se sapa o prapastie intre starile sociale, iar epoca in care fiecare soldat purta in ranita bastonul de maresal, i-a sfarsit. - Sursa foto: „Opera buffa”.

  • Citeste mai mult !

    Inchizitia este restaurata, inchisorile sunt pline, cuvantul liber si presa sunt persecutate, pesimismul influenteaza starea de spirit. In aceasta epoca intunecata, in sanul intelectualitatii se cuibareste pesimismul, sentiment care va marca majoritatea artistilor. O alta caracteristica este negarea ratiunii, practic negarea clasicismului (a realismului), dand impresia ca Romantismul este o orientare antirationalista, in care predomina sentimentul si pasiunea. Vesmantul mohorat, pesimist este o tema fundamentala a artistului romantic, tipul obisnuit al eroului din aceasta epoca este acela al omului razvratit. Neputinta unei victorii a sentimentelor naste destine tragice: Schuman moare nebun, Edgar Pow, poet, moare alcoolist si nebun, Schubert si Schuman mor prematur, iar tema principala a romanticilor va deveni evadarea din realitate. Pentru aceasta, artistul romantic alege trei solutii: incursiunea in trecut; idealizarea trecutului istoric si evadarea din teritoriul national propriu,in tari asa zis „exotice”, unde se poate scapa de banalitatea uzualului. Astfel apar simfoniile spaniole, rapsodii spaniole, „Rapsodia Romana”, etc.; evadarea in sfera fictiunii pure, a fanteziei, astfel se naste „Simfonia Fantastica” a lui Berlioz.

Stilul romantic vine insa cu un val de sensibilitate ce se revarsa in esenta muzicala, operand transformari de fond si de forma. Obiectivitatea clasica este inlocuita de subiectivismul romantic. Echilibrul formelor clasice este spart si largit prin forme variationale, sau poematice, care includ un scenariu literar epic sau liric, ideatic. Totul pare a se indrepta spre expresia lirica, spre exacerbarea simturilor, spre aducerea in fata a individualitatii. De aceea, pe un fundal de transformari generale, pe toate dimensiunile constitutive ale stilului clasic anterior, stilul romantic isi formuleaza caracteristicile prin creatia fiecarui compozitor in parte: Schubert, Schumann, Mendelssohn-Bartholdy, Chopin, Berlioz, Liszt, Ceaikovski, Grieg, Brahms, Wagner, etc. Individualizarea stilistica este mult mai pregnanta decat in epocile anterioare, dar se impun, totusi expunearea unor trasaturi generale ale acestei perioade: - Sursa foto: „Concert de flaut”.

  • Particularitati stilistice

    Melodia este mereu incarcata de tensiuni, mereu pusa sa ilustreze o traire, un sentiment profund si personal, o imagine din natura care transmite o anume melancolie, o nostalgie a unor vremi trecute, etc. Pentru a descrie toate acestea, desigur, ambitusul este foarte larg, cromatismele abunda, adesea iesind din cadrul tonatitatilor apropiate, migrand spre tonalitati extreme, tonalitatii minore acordandu-i-se o importanta deosebita. Textura melodica instrumentala se constituie adesea intr-o panza sonora care acopera imagini si sentimente, figuratii armonice, arpegieri rapide, un zbor peste registre, dand mereu sentimentul timpului fugitiv si al nostalgiei clipei pierdute. Importanta primordiala a melodiei, cu toata incarcatura sa poetica, tensionata, sensibila, se releva cu atat mai mult in genul operei.

    Ritmul este pus si el in slujba ilustrarii acestor trairi, sustine melodia, in valori de note din ce in ce mai mici, solicitand agilitatea interpretului. Varietatea ritmica se revarsa dintr-o inepuizabila sursa de inspiratie, cu inventivitatea unui joc sclipind de flash-uri.

    Armonia se departeaza si ea de centrul tonal, prin cromatizari abundente, prin treceri modulatorii dint-o tonalitate in alta. Armonia are rol de culoare, insereaza lumini si umbre in naratiunea imaginata de compozitorul romantic, iar accentueaza unor note sau pasaje melodico-armonice aduce o usoara adiere luminoasa peste imaginea creata, incalzind sau racorind secventa melodica, facand-o sa sclipeasca in ansamblul ei componistic. Armoniile aduc mereu o rezolvare inedita, diferita de cea impusa de rigoarea clasica. Rolul melodic este mult prea intens, iar traiectul mult prea personalizat ca sa suporte tratari polifonice.

    Formele muzicale clasice sunt din ce in ce mai evitate, in schimb, imaginatia brodeaza forme noi, capabile sa sustina naratiunea programului propus de autor, sau transformarile produse asupra materialului tematic, intr-o derulare continua, ce solicita fie melopeea poematica, fie sistemul variational. Simfonia se distanteaza si ea de rigurozitatea clasica, partile isi maresc dimensiunile, pe masura puternicelor sentimente puse in joc. De asemenea, aparatul orchestral se amplifica, spre culori noi, dense sau volatile, spre tente ingrosate pana la grotesc.

    Timbrul orchestral are rolul de a da viata muzicala fiecarei nuante expresive. Orchestrei clasice i se adauga instrumente de suflat de culoare (lemnele se intaresc cu piccolo, corn englez, oboe d’amore, clarinet bas, contrafagot, iar alamurile se inmultesc, cornii, trompetele, trombonii se dubleaza, se tripleaza, apar tubele); nici percutia nu este neglijata (tobe, piatti, campane, trianglu etc.). Orchestra wagneriana are un rol anume in economia dramei muzicale, la fel si cea a lui Berlioz, iubitor de sonoritati tunatoare.

    Cuceririle romantice in domeniul armoniei, formelor, orchestratiei se vor dovedi salutare pentru dezvoltarea stilurilor muzicale in secolul XX.