muzica
linie
teoria muzicii

„Muzica este o lege morala. Ea da sufletul universului, aripi gandirii, avant inchipuirii, farmec tineretii, viata si veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenta ordinii, înaltand catre tot ce este bun, drept si frumos.” - Platon

linie
teoria muzicii

„Studiul istoriei muzicii universale si romanesti este considerat fundamental în însusirea si întelegerea principalelor stiluri muzicale, în crearea si îmbogatirea culturii artistice teoretice si practice.”

Muzica secolelor XX si XXI

Daca pana in secolul al XIX-lea, se putea defini stilul privit pe o perioada intinsa de timp si chiar pe spatii comune, incepand cu secolul al XX-lea, stilurile se inmultesc, se fragmenteaza, se densifica pe unitatea de timp si spatiu. Trecerea spre secolul XX nu este brusca si nici fortata. Dimpotriva, prin tranzitii pe care le putem descifra, prin ecouri sesizabile ale trecutului (cum ar fi neoclasicismul, post-romantismul), ea raspunde unor necesitati complexe ale limbajului artistic, implicit cel muzical, in care perioadele revolute se inlocuiesc treptat cu innoiri. In ce priveste drumul muzicii, acesta este supus, cu sau fara voie, marilor evenimente care au marcat istoria unui secol XX, in cuprinsul caruia clipele de acalmie, de „armonie sociala”, au fost foarte putine in comparatie cu flagelul razboaielor mondiale, revolutiilor si sistemelor dictatoriale, toate, intr-un fel sau in altul, fiind reflectate si in muzica, ceea ce este firesc. Odata cu impresionismul, miscarea de avangarda se oficializeaza, proiectand miscari din ce in ce mai rapide a schimbarilor de pozitie, o permanenta nestatornicie: gama in tonuri, poli-tonalismul, poli-modalismul, poli-temia, poli-metria si "poli-muzica", serialismul, serialismul integral, aleatorismul si bruitismul, spectralismul, minimalismul repetitiv, etc. pana in 1980 cand s-a instalat postmodernismul. Modernitatea artistica la interferenta secolelor XIX si XX, devenise astfel refugiul exotic, din calea angrenajului industrial, care era expresia sinelui, un refugiu imploziv, o cautare a esentei umane.

  • Citeste mai mult !

    Incepand cu ruptura pe care a presupus-o Impresionismul, panorama artistica a secolului XX, aceeasi in artele plastice ca si in muzica, se va schimba enorm; diferenta se poate rezuma intr-un termen pe care il folosesc istoricii, dezagregarea fenomenului artistic; adica, daca pana acum existau perioade mari precum Barocul sau Romantismul in care se integrau toti artistii din toate artele, de acum inainte nu va mai exista o miscare unica integratoare, ci vor aparea diverse in acelasi timp si se vor succeda si cu rapiditate. Daca examinam domeniul artelor plastice, constatam ca pana in 1940 apar nu mai putin decat urmatoarele tendinte: Postimpresionismul, Simbolismul, Modernismul, Expresionismul, Fauvismul, Cubismul, Futurismul, Dadaismul, Suprarealismul si Arta abstracta si, cu ele, nu am citat decat pe unele din cele aparute. In domeniul muzicii, se intampla ceva foarte asemanator; am spune ca, mai mult, fiecare mare muzician tinde sa creeze arta sa independenta, diversele stiluri se vor succeda cu mare rapiditate si prin asta studiul epocii se ingreuneaza enorm. Muzica inceteaza de a mai fi un fenomen realizat in cadrul anumitor natiuni pentru ca apoi sa se internationalizeze; compozitorii lasa deoparte caracterul nationalist pentru a face o arta universala. Multi compozitori notorii din secolul al XX-lea si-au fundamentat arta pe traditie, grefand inovatiile pe trunchiul vechii culturi muzicale, inovatia venind sa se integreze fara a nega tot ceea ce a fost anterior. In ultimele doua decenii ale secolului al XX-lea, compozitorii romani se indreapta si spre un nou tonalism, spre o noua simplitate prin revalorificarea sistemului si a relatiilor tonale, a stilurilor traditionale europene, a folclorului national sau a unor modele arhetipale, prezente in toate timpurile si spatiile, pentru a contrabalansa avalansa disonantelor si complexitatea muzicii contemporane. Compozitorii scriu si muzica ambientala, destinata nu salii de concert, ci diferitelor spatii pentru a delecta omul pe strada, in magazine, in sali de asteptare sau in expozitii. Alti compozitori doresc sa reinvie spectacolul total prin lucrari multimedia, in care includ stimuli vizuali, gesturi, vorbirea dansatorilor sau a interpretilor, obiecte metalice, sculpturale si ale forme ale artelor plastice. Datorita avantului stiintei si tehnicii, care si-a pus amprenta asupra tuturor artelor contemporane, si in muzica au aparut multe lucrari electro-acustice continuu transformationale, imbinate cu serialismul, texturismul sau improvizatia. Dupa ce au valorificat toate tehnicile avangardei europene, in ultimele doua decenii compozitorii abordeaza structuri arhetipale, o varianta romaneasca a postmodernismului. Limbajul muzical contemporan nu trebuie judecat in mod unilateral, ci ca o modalitate de exprimare in care mijloacelor traditionale li se adauga cele noi. Nici o experienta in domeniul limbajului muzical nu este de prisos. Orice mijloc menit a contribui la conturarea mai clara a imaginilor artistice este binevenit, cu conditia de a nu fi adoptat unilateral sau exclusiv. Si sa nu se rapeasca acestei arte cheia cu care deschide portile recepetarii, frumusetea sonora, si sa nu se nesocoteasca functia ei de a reda dinamismul gandirii si al vietii afective si comuniunea cu divinitatea.

In prima jumatate a secolului al XX – lea, O serie intreaga tineri compozitori, se emancipeaza, cu totii preocupati de conceptul modern de „scoala nationala”, acesta fiind din ce in ce mai clar definit, atat teoretic, dar mai ales componistic, prin explorarea profunda a componentelor morfologice ale folclorului (este epoca numeroaselor culegeri importante de folclor, realizate pe baze stiintifice) in genuri si forme traditionale (sonate, simfonii, suite, miniaturi instrumentale, vocal-instrumentale, orchestrale). „Stilul national” devine o confruntare a datelor structurale extrase din folclorul taranesc, urban, din filonul monodic-liturgic cu date ale stilurilor europene (impresionism, neoclasicism, expresionism), rezultand sinteze importante. Astfel, in cadrul creatiei muzicale, chiar si apartinand unui singur compozitor, vom intalni: asocierea nuantelor folclorice, liturgice si impresioniste in armonie cu elemente pastrate din tonalul hiper-cromatic; polifonie de tip neobaroc cu arhitecturi neoclasice; ritmuri asimetrice cu formule de ostinato, cu momente de parlando-rubato, complexe poliritmice, etc. Avand in vedere toate aceste schimbari si datorita noilor generatii de compozitori caracterizati de creativitate si un spirit novator crescut, dar si diversificarea tot mai accentuata a publicului iubitor de arta muzicala, se cuvine a enumera principalele curente, orientari si tendinte din secolele XX si XXI.

Accesati imaginile de mai sus pentru a cunoaste noile orientari si tendinte ale secolelor XX si XXI