muzica
linie
teoria muzicii

„Muzica este o lege morala. Ea da sufletul universului, aripi gandirii, avant inchipuirii, farmec tineretii, viata si veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenta ordinii, înaltand catre tot ce este bun, drept si frumos.” - Platon

linie
teoria muzicii

„Studiul istoriei muzicii universale si romanesti este considerat fundamental în însusirea si întelegerea principalelor stiluri muzicale, în crearea si îmbogatirea culturii artistice teoretice si practice.”

Timbrul

Timbrul sunetului este insusirea senzatiei auditive, datorita careia se poate determina natura si calitatea sursei sonore, adica se pot distinge sunetele diferitor instrumente muzicale sau voci omenesti, precum si modul cum sunt emise sunetele. Acesta insusire este determinata de amlitudinile diferite ale armonicelor, care intra in componenta sunetelor. Bogatia timbrala a sunetelor poate fi asemuita cu varietatea culorilor in pictura, ea constituie un vast domeniu de expresie al artei muzicale. Sursele si imaginile sonore pot aparea in constiinta si atunci cand factorii excitanti (sursele sonore) lipsesc. Acest fenomen in psihologie poarta denumirea de reprezentare auditiva. Reprezentarile auditive constituie auzul interior, care este absolut necesar in activitatea muzicala. Sunetul ce urmeaza de a fi intonat cu vocea sau la un instrument muzical trebuie mai intai sa apara in constiinta. O corelatie importanta pentru activitatea muzicala este cea dintre analizatorul auditiv si cel vizual. Aceasta corelatie face posibila transformarea imaginilor sonore (sunetele cu toate combinatiile lor melodice si armonice) in simboluri vizuale (note), si invers, transformarea notelor in reprezentari auditive. Pe baza acestei corelatii a luat nastere si s-a dezvoltat notatia muzicala.

  • Armonicele sunetului fundamental Do

    Sunetele armonice, se produc la intervale fixe si intr-o ordine anumita de succesiuni. Ca numar ele sunt infinite; pentru demonstratie teoretica se folosesc insa numai primele 16 armonice: Sunetele armonice (armonicele superioare ale unui sunet, rezonanta naturala a sunetului) (in franceza sons harmoniques, in germana Obertone, Aliquottone, in engleza overtones) sunt sunete ce se produc simultan cu sunetul fundamental datorita vibratiei corpului sonor nu numai in intregime, ci si pe segmente (1/2, 1/3, 1/4 etc. pana la ∞) si a caror frecventa este un multiplu intreg al frecventei sunetului fundamental; acesta, sunetul fundamental, este cel mai grav sunet, se aude cel mai bine, se noteaza cu 1, fiind considerat drept singurul sunet propriu-zis; celelalte sunete, mai acute, armonicele superioare, se noteaza in continuare 2, 3, 4, insotesc intr-o masura mai mare sau mai mica sunetul fundamental in functie de natura instrumentului (de exemplu la tuburile sonore inchise la un capat, precum la nai, se aud armonicele impare) si de modul de producere a sunetului; pana la armonicul 16 (cvadrupla octava) sunetele armonice se incadreaza in scara muzicala temperata, cu exceptia armonicelor 7, 11, 14 ce suna putin mai jos, precum si a armonicii 13, ce suna putin mai sus. Existenta armonicelor a fost descoperita de M. Mersene (1588-1648) in 1627, a fost analizata de J. Saveur (1653-1716) si aprofundata de H. Helmholtz (1821-1894), care a cercetat si rolul armonicelor in formarea timbrului.